A new ProZ.com translation contests interface is currently in development, and a preview contest is underway. Click here to visit the new interface »

Previous ProZ.com translation contests

Portuguese » Romanian - 3 finalists


Rebelo Pinto, Margarida. As Crónicas da Margarida. "A minha primeira ida à neve". Oficina do Livro. 360 words
Não me interpretem mal. Eu até gosto de ir ao ski. Mas sou obrigada a reconhecer que não nasci para os desportos. Nem de Verão, nem de Inverno. Quando era miúda e me vi subitamente privada de fazer ginástica graças a uma febre reumática que me interditou todo os movimentos mais bruscos do que ler, desenhar, escrever e ouvir música, dei graças a Deus por não ser obrigada a fazer aqueles exercícios todos duas vezes por semana, alguns com aparelhos, tipo cavalo de Arção, nos quais eu era mais do que desajeitada.

Não é portanto de admirar a catástrofe em que redundou a minha primeira ida ao ski. Ainda não tinha vinte anos, o que para aprender a jogar Scrabble não é tarde, mas para começar a fazer ski já se revela problemático.

E como os amigos iam todos, lá fui eu, convencida que aquilo devia ser tão fácil como saltar à corda. O resultado foi desastroso: ao fim de três dias de choros, fitas, pânico de entrar nas cadeirinhas em movimento, infindáveis sucessões de quedas à entrada e saída dos teleskis, consegui muito a medo descer a minha primeira pista verde. Com a diferença que, enquanto toda a gente desceu em dois minutos, eu demorei cerca de quarenta. E só quando cheguei lá abaixo e me admirei com o frio que sentia nos pés, verifiquei que me tinha esquecido de apertar as botas. Não é fantástico?

A moral desta triste história, é que passei rapidamente a ser grande fanática do... après-ski. Aquelas botifarras confortáveis faziam-me sentir qual Neil Armstrong ao pisar, peregrino, o solo lunar. Com elas dei grandes passeatas, sempre com um livrinho e um caderninho para escrevinhar, enquanto bebia um chocolate quente na esplanada para matar o tempo.(...)

Quando voltei a casa, declarei publicamente que nunca mais ninguém me voltaria a ver com skis nos pés. Mas com o passar dos anos, as saudades da montanha e da neve começaram a moer-me a existência e acabei por voltar, outra, e outra vez, até me habituar.

Hoje, sou uma péssima esquiadora, mas pelo menos divirto-me. E depois, tudo o que é verdadeiramente difícil, dá outro sabor à vida.






Entry #1 - Points: 8 - WINNER!
Laura Fevrier
Laura Fevrier
Luxembourg
Să nu mă înţelegeţi greşit, mie chiar îmi place să merg la schi. Însă mă văd nevoită să recunosc că nu sunt făcută pentru sporturi. Nici pentru cele de vară, nici pentru cele de iarnă. Când eram mică, m-am văzut lipsită de posibilitatea de a merge la orele de sport din cauza unei febre reumatice. Mi s-a interzis orice mişcare mai bruscă, în afară de citit, desenat, scris şi ascultat muzică şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că n-am fost nevoită să fac de două ori pe săptămână toate acele exerciţii, unele la aparate de genul calului cu mânere, la care eram mai mult decât lipsită de talent.

Astfel, nu e de mirare că primul meu contact cu schiurile a fost un dezastru. Încă nu împlinisem douăzeci de ani, vârstă la care încă nu e târziu să înveţi să joci Scrabble dar dacă vrei să faci schi se poate dovedi cam problematic.

Dar cum toţi prietenii mei mergeau, m-am dus şi eu, convinsă că urma să fie simplu ca bună ziua. Rezultatul a fost un dezastru: după trei zile de smiorcăieli, de scene, de spaimă de a urca în scaunele în mişcare, de serii nesfârşite de căzături la intrarea şi la ieşirea din teleschi, am reuşit să cobor, cu multă teamă, prima mea pârtie verde. Cu observaţia că, dacă toată lumea o cobora în două minute, mie mi-a luat cam patruzeci. Şi numai când am ajuns jos şi m-am mirat de cât de îngheţate îmi erau picioarele, mi-am dat seama că aveam clăparii descheiaţi. Fantastic, nu-i aşa?

Morala acestei poveşti triste este că am devenit repede o împătimită a... apreschiurilor. Acele ghete confortabile mă făceau să mă simt un fel de Neil Armstrong păşind, peregrin, pe solul lunar. Cu aceste ghete am făcut plimbări lungi, având la mine întotdeauna o cărţulie şi un carneţel în care mâzgăleam câte ceva când îmi omoram timpul cu o ciocolată caldă pe terasă.

Când m-am întors acasă, am declarat public că nu mă mai prinde nimeni cu schiurile în picioare. Dar, cu trecerea anilor, a început să mă roadă dorul de munte şi de zăpadă şi m-am întors, iar şi iar, până m-am obişnuit.

Acum schiez foarte prost dar cel puţin mă distrez. Şi, în fond, tot ceea ce este cu adevărat dificil dă o altă savoare vieţii.



Entry #2 - Points: 3
anonymous
Nu mă înţelegeţi greşit. Chiar îmi place să merg la ski. Dar mă simt obligată să recunosc că nu sunt făcută pentru sporturi. Fie ele de vară, fie de iarnă. Copil fiind, pe când m-am trezit dintr-odată că nu pot să fac gimnastică din cauza unei febre reumatice, care mi-a interzis orice mişcare mai bruscă decât cititul, desenatul, scrisul şi ascultatul muzicii, I-am mulţumit lui D-zeu că nu eram obligată să fac toate exerciţiile acelea de două ori pe săptămână, câteva la aparate, cum ar fi calul cu mânere, la care eram mai mult decât neîndemânatică.

Prin urmare, nu trebuie să mire pe nimeni ce catastrofă a fost primul meu mers la schi. Încă nu împlinisem douăzeci de ani, vâstă la care nu e târziu să înveţi să joci Scrabble, dar la care, să începi să schiezi, devine deja problematic.

Şi, cum mergeau toţi prietenii, hop şi eu, convinsă că o să fie la fel de uşor ca săritul coardei. Rezultatul a fost dezastruos: după trei zile de plânsete, scene şi o frică teribilă când trebuia să mă aşez pe scaunele în mişcare şi după succesiuni nesfârşite de căzături la urcarea şi coborârea de pe teleschi, am reuşit cu frica în sân să cobor prima dată pe pista verde. Cu deosebirea că, în timp ce toată lumea a reuşit să coboare în două minute, mie mi-a luat în jur de patruzeci. Şi, doar când am ajuns jos şi m-am mirat de ce frig îmi era la picioare, mi-am dat seama că uitasem să-mi închid bine bocancii. Minunat, nu?

Morala poveştii acesteia triste este că am devenit subit o fană înfocată a ... post-schiului. Bocancii aceia confortabili mă făceau să ma simt ca Neil Amstrong care păşea, singuratic, pe solul lunar. Am făcut plimbări lungi în ei, mereu cu vreo cărticică şi vreun caieţel la mine, să mai scriu câte ceva, în timp ce sorbeam o ciocolată caldă pe terasă, ca să mai omor timpul. (...)

Când m-am întors acasă, am declarat public că nu o să mă mai vadă nimeni niciodată pe schiuri. Dar, cu trecerea anilor, dorul de munte şi de zăpadă m-au mai tocit şi am sfârşit prin a mă mai întoarce o dată, încă o dată, până m-am obişnuit.

Astăzi, sunt o schioare groaznică, dar, cel puţin mă distrez. Şi, de altfel, ceea ce este cu adevărat greu, dă savoare vieţii.




Entry #3 - Points: 3
anonymous
Să nu mă interpretaţi greşit. Chiar îmi place să merg la schi. Însă trebuie să recunosc faptul că nu m-am născut pentru niciun fel de sport, fie el de vară sau de iarnă. Pe când eram copilă şi m-am văzut deodată scutită de sport datorită unei febre reumatice care mi-a interzis toate mişcările mai bruşte decât cititul, desenatul, scrisul sau ascultatul muzicii, i-am mulţumit Domnului pentru că nu eram obligată să fac toate exerciţiile acelea de două ori pe săptămână, dintre care unele la aparate, precum săritura la cal, la care eram din cale afară de neîndemânatică.
Aşadar nu e de mirare că prima mea ieşire la schi s-a transformat într-o catastrofă. Nu îndeplinisem încă douăzeci de ani, vârstă la care nu e prea târziu să înveţi să joci Scrabble dar care devine o problemă când e vorba de a te apuca de schiat.
Mergeau toţi prietenii, aşa că m-am dus şi eu, convinsă că va fi la fel de uşor ca săritul corzii. Rezultatul a fost însă un dezastru: după trei zile de plânsete, crize, panică de a urca în scăunelele în mişcare, nenumărate căzături la intrarea şi ieşirea din teleschi, am reuşit, cu mare teamă, să efectuez prima mea coborâre pe pista începătorilor. Numai că, spre deosebire de ceilalţi care au coborât în două minute, eu am avut nevoie cam de patruzeci. Şi doar când am ajuns jos surprinsă de frigul pe care îl simţeam la picioare, mi-am dat seama că uitasem să mă închid la ghete. Nu e fantastic?
Morala întregii poveşti constă în faptul că am ajuns repede o mare fanatică a ... activităţilor de după schi. Cu bocancii aceia confortabili mă simţeam ca Neil Armstrong când a păşit, peregrin, pe solul lunar. Am făcut plimbări lungi cu ei, mâzgălind mereu în vreo cărţulie sau în vreun caieţel, pe când beam ciocolată caldă pe terasă pentru a-mi omorî timpul. (...)
La întoarcerea acasă am declarat sus şi tare că nu m-ar mai fi văzut careva vreodată cu schiurile în picioare. Dar, odată cu trecerea anilor, dorul de munte şi de zăpadă începură să-mi macine existenţa şi sfârşi prin a mă întoarce o dată şi încă o dată, până când m-am obişnuit.
Astăzi sunt o schioară jalnică dar cel puţin mă distrez. Şi-apoi, tot ceea ce e cu adevărat dificil dă o altă aromă vieţii.



« return to the contest overview
Translation contests
A fun way to take a break from your normal routine and test - and hone - your skills with colleagues.