This site uses cookies.
Some of these cookies are essential to the operation of the site,
while others help to improve your experience by providing insights into how the site is being used.
For more information, please see the ProZ.com privacy policy.
Ángeles MASTRETTA, "Ortografía", Maridos, Buenos Aires: Seix Barral, 2007, págs. 237-238. 381 words
Al fin, su marido se cansó de quedar bien con ella y se fue a quedar bien con alguien más. Los primeros días Ofelia sintió la soledad como un cuchillo y se tuvo tanta pena que andaba por la casa a ratos ruborizada y a ratos pálida. [...]
Un día cambió los cuadros de pared, otro regaló sillas del comedor que de tanto ser modernas pasaron de moda. [...]. Al último arremetió contra su sala, segura de que urgía cambiar la tela de los sillones. El tapicero llegó al mismo tiempo en que le entregaron por escrito la petición formal de divorcio. La puso a un lado para pensar en cosas más tangibles que el desamor en ocho letras. Trajinó en un muestrario buscando un color nuevo y cuando se decidió por el verde pálido el tapicero llamó a dos ayudantes que levantaron los muebles rumbo al taller. [...] Ofelia los vio irse y siguió con la mirada el rastro de cositas que iban saliendo de entre los cojines: un botón, dos alfileres, una pluma que ya no pintaba, unas llaves de quién sabe dónde, un boleto de Bellas Artes que nunca encontraron a tiempo para llegar a la función, el rabo de unos anteojos, dos almendras que fueron botana y un papelito color de rosa, doblado en cuatro, que Ofelia recogió con el mismo sosiego con que había ido recogiendo los demás triques. Lo abrió. Tenía escrito un recado con letras grandes e imprecisas que decía: «Corazón: has lo que lo que tu quieras, lo que mas quieras, has lo que tu decidas, has lo que mas te convenga, has lo que sientas mejor para todos». «¿Has?», dijo Ofelia en voz alta. ¿Su marido se había ido con una mujer que escribía «haz» de hacer como «has» de haber? ¿Con una que no le ponía el acento a «tú» el pronombre y lo volvía «tu» el adjetivo? ¿Con alguien capaz de confundir el «más» de cantidad con el «mas» de no obstante? La ortografía es una forma sutil de la elegancia de alma, quien no la tiene puede vivir en donde se le dé la gana. Según el pliego que debía firmar, la causa del divorcio era incompatibilidad de caracteres. «Nada más cierto», pensó ella. «La ortografía es carácter». Firmó.
The winning and finalist entries are displayed below.To view the like/dislike tags the entries received simply click on the "view all tags" link on the right hand corner of each entry.
You can leave your feedback for this pair at the bottom of the page.
Congratulations to the winners and thanks to all the participants!
Până la urmă, soţul ei s-a plictisit să fie drăguţ cu ea şi s-a dus să fie drăguţ cu altcineva. În primele zile, Ofelia resimţea singurătatea precum un cuţit şi îi era atât de milă de ea însăşi încât umbla prin casă ba îmbujorată, ba palidă. [...]
Într-o zi a schimbat tablourile de pe pereţi, în alta a făcut cadou scaunele pe care stăteau la masă fiindcă ajunseseră să nu mai fie la modă de cât de moderne fuseseră. [...] În final a pornit războiul împotriva sufrageriei, convinsă fiind că trebuia să schimbe urgent tapiţeria fotoliilor. Tapiţerul a nimerit exact în momentul în care i-a venit cererea oficială de divorţ. A lăsat-o deoparte, ca să se poată gândi la lucruri mai tangibile decât dispariţia iubirii în şase litere. A tot răsfoit mostrele căutând o culoare nouă şi când a ales un verde pal tapiţerul şi-a chemat două ajutoare care au luat mobilele să le ducă la atelier. [...] Ofelia i-a văzut plecând şi a urmărit cu privirea şiragul de mărunţişuri care cădeau dintre perne: un nasture, două ace, un stilou care nu mai scria, nişte chei despre care nu mai ştia de unde sunt, un bilet pentru un spectacol la sala Bellas Artes pe care nu-l găsiseră la timp ca să meargă la reprezentaţie, un braţ de la o pereche de ochelari, două migdale de când au ronţăit ceva şi o hârtiuţă de culoare roz, împăturită în patru, pe care Ofelia a strâns-o cu aceeaşi grijă cu care strânsese toate celelalte fleacuri. A despăturit-o. Pe ea era scris un mesaj cu litere mari şi nesigure care spunea aşa: "Drăguţule, fă ce vrei tu, ceţi doreşti tu m-ai mult, fă ce hotărăşti tu, fă ceţi convine m-ai mult, fă ce simţi că e m-ai bine ca să fi mulţumit tu şi toată lumea". "Ceţi ?", spuse Ofelia cu glas tare. Soţul ei plecase cu o femeie care scria "ceţi" în loc de "ce-ţi" ? Cu o femeie care nu punea doi de "i" la "să fii" şi lăsa verbul la infinitiv ? Cu o persoană capabilă să confunde adverbul "mai" cu pronumele legat prin cratimă de auxiliar "m-ai" ? Ortografia e o formă subtilă a eleganţei sufleteşti, cui îi lipseşte poate să trăiască acolo unde are chef. Conform documentului pe care trebuia să-l semneze, cauza divorţului era incompatibilitatea de caracter. "Perfect adevărat", s-a gândit. "Ortografia ţine de caracter". A semnat.
În cele din urmă, soţul ei se sătură să se aibă bine cu ea şi se duse să se aibă bine şi cu altcineva. În primele zile, Ofelia simţi singurătatea ca pe un cuţit şi era atât de necăjită încât umbla prin casă câteodată îmbujorată, câteodată lividă. [...]
Într-o zi, schimbă locul tablourilor pe perete, în alta dădu în dar scaunele din sufragerie care de moderne ce erau au devenit demodate. [...]. În cele din urmă, s-a năpustit în salon, sigură că era neapărat nevoie să schimbe tapiţeria de pe fotolii. Tapiţerul ajunse în acelaşi timp în care îi înmânară cererea oficială de divorţ. O puse la o parte ca să se poată gândi la lucruri mai lumeşti decât lipsa iubirii din şase litere. Cotrobăi în colecţia de mostre căutând o culoare nouă şi când se hotărî pentru verdele pal, tapiţerul chemă cele două ajutoare care ridicară mobilele pentru a le duce la atelier. [...] Ofelia îi văzu plecând şi urmări cu privirea urma lucruşoarelor care tot ieşeau la iveală dintre perne: un nasture, două ace, un condei care nu mai scria, nişte chei de cine ştie unde, un bilet la belearte pe care nu îl găsiră la timp pentru a ajunge la reprezentaţie, coada unei lunete, două migdale care fuseseră odată aperitiv şi o hârtiuţă de culoare roz, împăturită în patru, pe care Ofelia o culese cu acelaşi calm cu care culesese şi celelalte nimicuri. O deschise. Pe ea era scris un mesaj cu litere mari şi neclare care spunea: «Iubire: fa ce vrei, ce vrei tu mai mult, fa ce hotarasti, fa ce-ti comvine mai mult, ce crezi ca va fi mai bine pentru toti». «Fa?», spuse Ofelia cu voce tare. Soţul ei se duse cu o femeie care scria «fă» de la a face ca «fa» de la fată? Cu una care nu scria cu diacritice? Cu cineva care era în stare să confunde categoriile gramaticale? Ortografia este o formă subtilă de eleganţă a inimii, iar cine nu o are, poate trăi unde are chef. După cum declara, cauza divorţului era incompatibilitatea de caractere. «Nimic mai adevărat.», gândi ea. «Ortografia înseamnă caracter.» Semnă.
În cele din urmă, bărbatul ei se sătură să-i mai face curte şi se duse să-i facă alteia impresie. În primele zile, singurătatea îi părea Ofeliei ca o străpungere şi simţea o durere atât de mare încât umbla prin casă când cu obrajii arzând, când palizi. […] Într-o zi schimbă tablourile de pe perete, în altă zi donă scaunele din sufragerie care de moderne ce erau, le trecuse vremea. […] În final, se repezi în salon, convinsă de faptul că schimbarea pânzei jilţurilor era imperios necesară. Tapiţerul ajunse în acelaşi timp cu cererea de divorţ oficială. O lăsă deoparte pentru a se gândi la lucruri mai palpabile decât la deziluzia amoroasă scrisă în opt rânduri. Răsfoi un catalog în căutarea unei culori noi şi după ce se hotărî pentru un verde-pal, tapiţerul îşi chemă două ajutoare pentru a duce mobilierul spre atelier. Ofelia îi privi plecând, apoi urmări cu privirea dâra de lucruşoare ce stăteau să cadă dintre perne: un nasture, două ace cu gămălie, un stilou fără cerneală, nişte chei cine ştie de pe unde, un bilet de intrare la Muzeul de Arte pe care nu l-au găsit niciodată la timp pentru a-l folosi, coada unor ochelari, două migdale ce fuseseră aperitiv şi o hârtiuţă roz, împăturită în patru, pe care Ofelia o luă la fel de tacticoasă ca şi pe celelalte lucruri. O desfăcu. Era un mesaj scris cu litere mari şi nesigure care spunea: „Iubirea mia: fă ce vrei tu, ce îţi doreşti tu mai mult, ce decizi tu, fă cea ce este cel mai bine pentru tine, fă cea ce crezi că e mai bine pentru toţi.” „Ha?”, făcu Ofelia cu voce tare. Bărbatul său plecase cu o femeie care îi scria să facă ce doreşte sau care îi spunea ce să facă? Cu una care scria în loc de „ceea” cu doi „e”, „cea”? Cu cineva care nu ştie că „mea” nu se scrie cu „i”? Ortografia este o formă subtilă a eleganţei sufleteşti, cel care nu o deţine poate să trăiască oriunde. Conform cu hârtia pe care trebuia s-o semneze, cauza divorţului invoca incompatibilitate de caracter. „Nimic mai adevărat!”, îşi spuse. „Ortografia înseamnă caracter.” Semnă.
