A new ProZ.com translation contests interface is currently in development, and a preview contest is underway. Click here to visit the new interface »

Previous ProZ.com translation contests

English » Romanian - 5 finalists


"Hearing Myself Think" by Richard Beard - www.richardbeard.info 382 words
Heathrow Airport is one of the few places in England you can be sure of seeing a gun. These guns are carried by policemen in short-sleeved shirts and black flak-jackets, alert for terrorists about to blow up Tie-Rack. They are unlikely to confront me directly, but if they do I shall tell them the truth. I shall state my business. I’m planning to stop at Heathrow Airport until I see someone I know. (...)

Astonishingly, I wait for thirty-nine minutes and don’t see one person I know. Not one, and no-one knows me. I’m as anonymous as the drivers with their universal name-cards (some surnames I know), except the drivers are better dressed. Since the kids, whatever I wear looks like pyjamas. Coats, shirts, T-shirts, jeans, suits; like slept-in pyjamas. (...)

I hear myself thinking about all the people I know who have let me down by not leaving early on a Tuesday morning for glamorous European destinations. My former colleagues from the insurance office must still be stuck at their desks, like I always said they would be, when I was stuck there too, wasting my time and unable to settle while Ally moved steadily onward, getting her PhD and her first research fellowship at Reading University, her first promotion.

Our more recent grown-up friends, who have serious jobs and who therefore I half expect to be seeing any moment now, tell me that home-making is a perfectly decent occupation for a man, courageous even, yes, manly to stay at home with the kids. These friends of ours are primarily Ally’s friends. I don’t seem to know anyone anymore, and away from the children and the overhead planes, hearing myself think, I hear the thoughts of a whinger. This is not what I had been hoping to hear.

I start crying, not grimacing or sobbing, just big silent tears rolling down my cheeks. I don’t want anyone I know to see me crying, because I’m not the kind of person who cracks up at Heathrow airport some nothing Tuesday morning. I manage our house impeccably, like a business. It’s a serious job. I have spreadsheets to monitor the hoover-bag situation and colour-coded print-outs about the ethical consequences of nappies. I am not myself this morning. I don’t know who I am.

The winning and finalist entries are displayed below.To view the like/dislike tags the entries received simply click on the "view all tags" link on the right hand corner of each entry.

You can leave your feedback for this pair at the bottom of the page.

Congratulations to the winners and thanks to all the participants!





Entry #1 - Points: 62 - WINNER!
Anca Oprita
Anca Oprita
Romania
View all tags
Aeroportul Heathrow este unul dintre puţinele locuri din Anglia în care poţi fi sigur că ai să vezi o armă. Armele sunt purtate de poliţişti în cămăşi cu mânecă scurtă şi jachete negre antiglonţ, cu ochii-n patru după terorişti gata să arunce-n aer magazinul Tie-Rack. Puţin probabil să se lege de mine, însă, dacă va fi cazul, am să le spun adevărul. O să le explic care-i treaba. Am de gând să stau pe aeroportul Heathrow până când dau de un cunoscut. (…)

Surprinzător, aştept timp de treizeci şi nouă de minute fără să întâlnesc o persoană cunoscută. Nici măcar una, şi nimeni nu mă cunoaşte. Sunt la fel de anonim ca şoferii cu ecusoanele lor universale (unele nume de familie îmi sunt cunoscute), cu excepţia faptului că şoferii sunt mai bine îmbrăcaţi. De când cu copiii, orice pun pe mine aduce a pijama. Jachete, cămăşi, tricouri, blugi, costume; ca pijamale în care-am dormit. (…)

Îmi aud gândurile legate de toţi cunoscuţii care m-au dezamăgit, neaflându-se în drum spre o splendidă destinaţie europeană dis-de-dimineaţă într-o zi de marţi. Foştii mei colegi de la agenţia de asigurări trebuie să fie încă lipiţi de birouri, aşa cum am zis întotdeauna că o să fie, pe vremea când eram ţintuit şi eu acolo, irosindu-mi timpul şi fără să fiu în stare să mă acomodez, în timp ce Ally mergea înainte fără ezitare, luându-şi doctoratul şi prima bursă de cercetare la Universitatea Reading, prima ei promovare.

Prietenii noştri mai noi, oameni în toată firea, cu servicii stabile şi pe care aproape că mă aştept să-i întâlnesc aici în orice moment, îmi spun că a fi casnic e o ocupaţie cât se poate de decentă pentru un bărbat, care denotă de-a dreptul curaj, da, e un lucru bărbătesc să stai acasă cu copiii. Aceşti prieteni ai noştri sunt în primul rând prietenii lui Ally. Am impresia că nu mai cunosc pe nimeni. Departe de copii şi de zgomotul avioanelor deasupra capului, ascultându-mi gândurile, aud gândurile unui smiorcăit. Nu asta sperasem să aud.

Încep să plâng, fără grimase sau suspine, doar cu lacrimi mari, tăcute, care mi se rostogolesc pe obraji. Nu vreau să mă vadă nici un cunoscut plângând, pentru că nu sunt genul de persoană care are o cădere nervoasă pe aeroportul Heathrow într-o banală dimineaţă de marţi. Administrez casa impecabil, ca pe o afacere. E o treabă serioasă. Am fişe de monitorizare a situaţiei pungilor pentru aspirator şi imprimate codificate în culori despre consecinţele etice ale scutecelor. Nu sunt eu însumi în dimineaţa asta. Nu ştiu cine sunt.
Denise Idel
Denise Idel
Israel
Felicitări!



Entry #2 - Points: 35
Maria Diaconu
Maria Diaconu
Romania
View all tags
Aeroportul Heathrow este unul dintre puţinele locuri din Anglia unde poţi fi sigur că vei vedea arme de foc. Acestea aparţin poliţiştilor îmbrăcaţi în cămăşi cu mânecă scurtă şi veste antiglonţ, vigilenţi la teroriştii care pot arunca în aer magazinul Tie Rack. Este puţin probabil să mă întrebe pe mine de sănătate, dar, dacă o fac, le voi spune adevărul. Le voi spune ce caut acolo. Am de gând să stau pe aeroportul Heathrow până când voi vedea pe cineva cunoscut. (…)

În mod surprinzător, au trecut 39 de minute şi nu am văzut pe nimeni cunoscut. Niciun cunoscut, nimeni care să mă cunoască. Sunt la fel de anonim ca şoferii care aşteaptă cu obişnuitele cartoane cu nume (unele nume de familie îmi sunt cunoscute), însă şoferii sunt mai bine îmbrăcaţi decât mine. De când s-au născut copiii, toate hainele pe care le port arată ca nişte pijamale. Sacouri, cămăşi, tricouri, jeanşi, costume; totul arată ca pijamalele după o noapte de somn. (…)

Stau şi mă gândesc la toţi cunoscuţii mei care mă dezamăgesc prin faptul că nu pleacă într-o marţi dimineaţă devreme către fascinante destinaţii europene. Foştii mei colegi de la firma de asigurări sunt probabil încă lipiţi de birourile lor, la fel cum îmi imaginam că vor rămâne pe veci, pe când eram şi eu înţepenit acolo, pierzându-mi vremea şi nereuşind să mă căpătuiesc, în timp ce Ally urca scara socială treaptă cu treaptă, obţinându-şi doctoratul, prima bursă de cercetare la Universitatea Reading, prima promovare.

Mai noii noştri prieteni adulţi, care au un serviciu serios şi pe care, în consecinţă, nu m-ar surprinde să-i văd în aeroport din clipă-n clipă, îmi spun că a ţine gospodăria este o ocupaţie perfect onorabilă pentru un bărbat, ba chiar statul acasă cu copiii este un act curajos din partea unui bărbat, ce spun, este însăşi chintesenţa masculinităţii. Majoritatea prietenilor noştri care se exprimă astfel sunt de fapt prietenii lui Ally. Se pare că nu mai cunosc pe nimeni şi, departe de copii şi cu avioanele huruindu-mi deasupra capului, stau şi-mi ascult gândurile, iar ce aud sunt gândurile unui smiorcăit. Şi nu asta speram să aud.

Încep să plâng, fără să fac grimase sau să suspin, ci doar să las lacrimile să-mi curgă tăcute pe obraji. Nu vreau să mă vadă nimeni plângând, pentru că nu sunt genul de om care cedează nervos pe aeroportul Heathrow într-o oarecare dimineaţă de marţi. Eu gestionez gospodăria ireproşabil, ca pe o microîntreprindere. Îmi iau slujba în serios. Întocmesc foi de calcul tabelar pentru monitorizarea situaţiei sacilor de praf din aspirator şi scot la imprimantă prezentări color privind consecinţele etice ale scutecelor. În dimineaţa asta, nu sunt eu însumi. Nu mai ştiu nici eu cine sunt.
Denise Idel
Denise Idel
Israel
Felicitări!



Entry #3 - Points: 19
Oana Popovici
Oana Popovici
Italy
View all tags
Aeroportul Heathrow e unul dintre puţinele locuri din Anglia unde poţi fi sigur că ai să vezi măcar o armă de foc. Armele astea sunt purtate de poliţişti îmbrăcaţi în cămăşi cu mânecă scurtă şi veste antiglonţ de culoare neagră, cu ochii-n patru după terorişti ce-ar fi pe cale să arunce în aer Tie-Rack. Probabil nu mă vor aborda direct, şi dacă o vor face, o să le spun adevărul. O să le explic care-i treaba. Am de gând să rămân la aeroportul Heathrow până văd vreun cunoscut. (…)

Surprinzător, aştept timp de treizeci şi nouă de minute şi nu văd nici un cunoscut. Nici măcar unul, şi nimeni nu mă cunoaşte pe mine. Sunt la fel de anonim ca şi şoferii cu ecusoanele lor universale (unele nume le cunosc) doar că şoferii sunt mai bine îmbrăcaţi. De când au apărut copiii, orice haină port arată ca o pijama. Sacouri, cămăşi, tricouri, blugi, costume; parcă-s pijamale în care s-a dormit (…)

Îmi aud gândurile îndreptate spre toţi oamenii pe care-i cunosc şi m-au dezamăgit, pentru că nu au plecat in zorii unei zile de marţi spre încântătoare destinaţii europene. Foştii mei colegi de la agenţia de asigurări trebuie să fie încă blocaţi la birourile lor, aşa cum am zis mereu că vor fi, când şi eu eram blocat acolo, pierzându-mi vremea şi nefiind în stare să prind rădăcini, în timp ce Ally făcea progrese constante, luându-şi doctoratul şi prima bursă de cercetare la Universitatea din Reading, prima ei promovare.

Prietenii noştri mai noi, oameni în toată firea, care au slujbe serioase şi pe care de asta mă cam aştept să-i zăresc din clipă-n clipă, îmi spun că a fi casnic e o îndeletnicire absolut decentă pentru un bărbat, chiar curajoasă, da, e o chestie bărbătească să stai acasă cu copiii. Prietenii ăştia ai noştri sunt în primul rând prietenii lui Ally. Eu parcă nu mai cunosc pe nimeni de-acuma, şi, departe de copii şi de avioanele de deasupra, auzindu-mi gândurile, le aud pe cele ale unui smiorcăit. Nu-i ceea ce speram să aud.

Încep să plâng, fără grimase sau suspine, doar cu lacrimi mari şi mute ce mi se rostogolesc pe obraji. Nu vreau să mă vadă plângând nici unul dintre cunoscuţii mei, pentru că nu-s genul de persoană ce-şi dă în petic la aeroportul Heathrow într-o dimineaţă de marţi fără sens. Mă ocup de casă într-o manieră ireproşabilă, ca de o afacere. E o treabă serioasă. Ţin tabele pentru a supraveghea starea sacului de la aspirator şi bileţele cu coduri de culori despre urmările de ordin moral ale scutecelor. Nu sunt eu însumi în dimineaţa asta. Nu ştiu cine sunt.
Denise Idel
Denise Idel
Israel
Felicitări!



Entry #4 - Points: 19
anonymousView all tags
Aeroportul Heathrow e unul din puţinele locuri din Anglia unde poţi fi sigur că vezi vreo armă. Vezi pistoalele purtate de poliţişti îmbrăcaţi în cămaşă cu mânecă scurtă şi vestă antiglonţ neagră, gata să prindă orice terorist care ar încerca să arunce în aer magazinul de cravate. Puţin probabil să-mi ceară mie socoteală, dar dacă-mi cer, am să le spun adevărul. Am să le spun exact ce caut acolo. Am de gând să stau în aeroportul Heathrow până când întâlnesc vreun cunoscut. (...)

Incredibil, după treizeci şi nouă de minute de aşteptare, tot n-am văzut niciun cunoscut. Pe nimeni nu cunosc, nimeni nu mă cunoaşte. Sunt la fel de lipsit de personalitate ca şoferii care-şi poartă ecusoanele identice cu numele înscris pe ele (unele nume de familie le ştiu), doar că şoferii sunt mai bine îmbrăcaţi decât mine. De când cu copiii, indiferent cu ce m-aş îmbrăca, arăt de parcă aş fi în pijamale. Pardesiele, cămăşile, tricourile, blugii, costumele – toate arată ca nişte pijamale mototolite. (...)

Mă pomenesc gândindu-mă la toţi cunoscuţii care m-au dezamăgit fiindcă n-au pornit, marţi dis-de-dimineaţă, spre cine ştie ce oraş fermecător din Europa. Precis că foştii mei colegi de la agenţia de asigurări sunt tot acolo, legaţi de birou, aşa cum le spuneam că vor fi mereu, pe vremea când eram şi eu unul dintre ei şi-mi iroseam timpul, incapabil să-mi găsesc un rost, pe când Ally progresa fără abatere: întâi doctoratul, apoi prima bursă de cercetare la Universitatea din Reading, apoi prima promovare.

Prietenii noştri mai noi, oameni maturi, cu locuri de muncă serioase, care mă fac să cred că în curând am să-i văd apărând pe aeroport, îmi spun că un bărbat casnic este cât se poate de respectabil, ba chiar curajos, că e o dovadă de bărbăţie să stai acasă şi să vezi de copii. Prietenii ăştia ai noştri sunt în primul rând prietenii lui Ally. Se pare că eu, unul, nu mai cunosc pe nimeni, iar când nu mai aud copiii sau zgomotul avioanelor, îmi aud vocea interioară: o voce de smiorcăit. Nu asta voiam să aud.

Încep să plâng, fără suspine, fără grimase, doar cu lacrimi mari care mi se preling în tăcere pe obraji. Nu vreau să mă vadă vreun cunoscut că plâng, fiindcă nu sunt genul de om care face crize de nervi în aeroport într-o dimineaţă oarecare de marţi. De casă mă ocup ireproşabil, ca de o firmă. E o slujbă serioasă. Am tabele cu evidenţa sacilor de aspirator şi grafice în culori care arată ce pericol ecologic reprezintă scutecele. În dimineaţa asta nu sunt eu însumi. Nu ştiu cine sunt.
Denise Idel
Denise Idel
Israel
Felicitări!



Entry #5 - Points: 11
anamaria bulgariu
anamaria bulgariu
Romania
View all tags
Aeroportul Heathrow este unul dintre acele locuri din Anglia în care poţi fi sigur că ai să vezi o armă. Armele le poartă poliţişti în cămăşi cu mâneci scurte şi veste anti-glonţ negre, cu ochi-n patru după teroriştii care vor să arunce în aer Tie-Rack. E puţin probabil că mă vor confrunta direct, însă dacă o vor face, le voi spune adevărul. Voi declara care e treaba mea. Vreau să mă opresc în Aeroportul Heathrow până când voi vedea pe cineva cunoscut. (...)

Surprinzător, aştept treizeci şi nouă de minute şi nu văd nicio persoană pe care să o cunosc. Niciuna, nimeni nu mă cunoaşte. Sunt la fel de anonim ca şi şoferii cu cartoanele lor cu nume universale (nişte prenume pe care le ştiu), numai că şoferii sunt mai bine îmbrăcaţi. De când cu copiii, orice pun pe mine arată ca nişte pijamale. Haine, cămăşi, tricouri, costume; ca nişte pijamale în care s-a dormit. (...)

Mă aud pe mine însumi gândindu-mă la toţi cei pe care îi cunosc şi care m-au dezamăgit neplecând devreme într-o marţi dimineaţă către fascinante destinaţii europene. Probabil că foştii mei colegi de la asigurări sunt încă lipiţi de scaune la birourile lor, aşa cum au spus întotdeauna că vor fi, când eram şi eu lipit acolo, irosindu-mi timpul, nefiind în stare să-mi găsesc locul cât Ally progresa constant, luându-şi doctoratul şi prima ei bursă pentru cercetare la Universitatea Reading, prima ei avansare.

Prietenii noştri maturi mai noi, care au slujbe serioase şi pe care aproape că aştept să îi văd dintr-un moment într-altul, îmi spun că a fi casnic este o ocupaţie perfect decentă pentru un bărbat, chiar o ocupaţie curajoasă, da, e bărbătesc să stai acasă cu copiii. Prietenii ăştia ai noştri sunt în primul rând prietenii lui Ally. Se pare că eu nu prea mai cunosc pe nimeni şi, departe de copii şi de avioanele care îmi zboară pe deasupra capului, mă aud gândind, aud gândurile unui plângăcios. Nu asta speram să aud.

Încep să plâng, nu să mă schimonosesc sau să suspin, doar lacrimi mari, tăcute, care mi se preling pe obraji. Nu vreau să mă vadă plângând nicio persoană pe care o cunosc, pentru că nu sunt genul de persoană care o ia razna pe Aeroportul Heathrow într-o marţi dimineaţă oarecare. Am grijă de casă impecabil, ca de o afacere. E o muncă serioasă. Am registre în care monitorizez situaţia sacilor de aspirator şi fişe cu legendă în culori despre implicaţiile etice ale scutecelor. Nu sunt eu însumi dimineaţa asta. Nu ştiu cine sunt.
Denise Idel
Denise Idel
Israel
Felicitări!



« return to the contest overview
Translation contests
A fun way to take a break from your normal routine and test - and hone - your skills with colleagues.